 |
| Viata mea este o poveste adevarata |
De când mă știu mi-a plăcut sa calătoresc. Si ca atare pot spune ca sunt milionar in kilometri. Am călătorit cu trenul, mașina, vaporul, autobuze si microbuze de toate felurile si marimile, avion, căruță, metrou, tramvai, doi-trei pe bicicleta, in codirlă, in portbagaj, pe porbagaj, pe capotă, pe mobră, pe trotinetă, patine cu rotile, mă rog de toate. Insa întotdeauna mi-au vândut biletul cu locul greșit. Adica niciodată nu mi s-a întâmplat si mie lucrul ala atat de normal in SUA, sa am bilet lănga fata draguță cu care mereu actorul principal are o poveste de dragoste.Si credeți-mă am facut tot ce se putea, am stat la margine, la geam, la perete, in picioare, pe burta, pe spate....nimic de nimic, imposibil. Probabil este vina regizorului mi-am zis.
Ultima călătorie a fost sâmbata seara spre duminica, pe 25 octombrie, am plecat o fugă până acasă. Am schimbat patru trenuri, doua autocare si cateva metrouri. Nimic! Nici de data asta. Ba chiar mai mult de atat, la întoarcere s-au urcat o ceata de vreo 6-7 moromeți cu puradei după ei "mâncațaș", eu eram asezat pe locul 25, liniștit iar ei au început sa se așeze de la 16 în sus. Eu tot speram ca de data asta lângă mine sa se pună tipa aia draguta de v-am tot povestit de ea. In timpul asta puradei avansau cu spor ocupandu-si fiecare locul in autobuz. Eu eram ocupat cu ale mele in continuare, o ciocolata, o mână in freză, "sa nu dezamăgesc fata" zic.
Si uite așa de la una la alta o aud pe Pochaontas cum întreabă pe cel din făța mea ce număr are la scaun: "Bentizeiz senior, benitizeiz?" ala omu se chinuie sa ii spuna ca nu este acolo , ea numic grămadă pe el cu toate cele 7 fuste....eu cu respirația inghețata de frica ca o sa petrec următorii 6-700 de km mirosind a ceapa.......deci clipe de groaza ce sa mai.
Pana la urma am avut noroc, vrajitoatea a rămas cu șpaniolul, cred ca prinsese drag de el ca tot ii povestea ceva de puradelul ei favorit Florinel. "Florinele ia vin mamă încoace sa te vadă domnu' - Diz iz Florinel senor". Pana la urma nici eu nu m-am ales cu marele final, lănga mine s-a asezat o doamna la vreo 45 de ani dar măcar miroasea a parfum. Oricum eu o sa continui sa îmi regizez singur viața, chiar dacă filmul este destul de slăbiț pana acum iar castingul lasa de dorit si inca nu am nici o nominalizare la vr-un Oskar. Asta este dacă te-ai născut in Europa si nu in America.
Actualizare: Mi-am amintit ca vara asta (2012) am avut parte sa iau loc lângă o gagică draguță. Exact ca in filme, eu, ea, trenul full....de locuri libere si pac eu întreb "-Pot?" ea se uita la mine si foarte senzual imi spune miscând din umeri "-Aîmmmm!". Eu am zis ca înseamnă da!, m-am asezat si a fost foarte interesant. Am avut o discuție destul de încinsa despre faptul ca ea, nu avea bilet iar Nașu insista sa o dea jos din tren. Normal, am urmat scenariu ca la carte si cu o voce apasata i-am spus (lu' Nașu): "-Cât face?". Apoi am scos portofelul si cu in gest ingenuo i-am plătit biletul fetei. Apoi totul a decurs cât se poate de normal. Ea mi-a jurat ca o sa îmi intoarca bani, eu i-am spus ca nu este nevoie, am schimbat numerele de telefon (ca la americani, ce sa mai). Știu ca vă soptiți in barba ca nu m-a mai sunat niciodată....atunci sa știți ca va inșelați (sâc!) a sunat a doua zi sa îmi spuna ca îmi da bani....mâine, iar de atunci....fiecare zi aștept sa vina mâine (Exact, nu am vazut nici un ban nici până azi).
Așa ca îmi pare rau sa va anunț, nu este posibil sa îți regizezi o viața americană pe plaiurile mioritice, acolo unde numele prințesei este Ileana Cosânzeana sau Leana lu' Pârțag.
P.S. Fata este din Brașov, așa ca dacă cineva care citește o cunoaște sa ii spuna ca in America nu se face așa, nuu. Sa se mai uite si ea la TV.
Dl. Banal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu