Tovarășa...

   Ei dragi moșului, imi aduc cu plăcere aminte de copilăria mea. Să tot fi fost eu prin clasa I-a pe atunci. Aveam noi o Tovarășa Învățătoare cam iute la mânie, si cam mare în palmă. Sărmana, o înțeleg într-un fel că avea de indurat zilnic, 4 ore pe zi 14 nebunii, "buni de nimic" citand-o pe dumneaei. Am luat atâta bătaie de la femeia aia, ca daca aș pune palmele ei cap la cap aș înconjura Terra de câteva ori. 

  Eram primul pe clasă cand venea vorba de bătaie, atâta bătaie de multă am luat ca la un moment dat începuse să imi cadă părul. De stres. Pe bune, există analize medicale care atestă cele spuse mai sus. 

  Poate, zic poate pentru că au fost unele ocazii in care am meritat-o pentru ca le cam comiteam si eu ce-i drept. De exemplu i-am spart ochelarii lui Mihăiță de 4 ori până in clasa a III-a încât ala sărmanul s-a lăsat pegubaș in a mai purta ochelari la Scoala. Da nu-i vina mea, ochelarii lui aveau atractie la pumnii mei. 

   Ei bine, Tovarășa Învățătoare Ciobanu, era o femeie cu o construcție solidă, din acelea care munceau la CAP cu spate mare, mâinile puternice pe care tronau un "ghiul" cu care imi dătea mie castane, cu un ten gras si tăciunos si de statură impunatoare ca o statuie de a vreunui mare domnitor. Cu toată prezenta ei inălțătoare si cu toate ca ne tremurau izmenele pe noi de frica, nu eram in stare sa ocolim bătaia nici o clipă. 

  Încă si acum la 30 de ani o mai urăsc pe femeia aia. Pentru ca probabil dânsa credea ca, cu bătaia va reuși să ne bage "cartea in cap". Ei bine nu a fost deloc așa. Si nu sunt unul din acei care exagereaza, dar nu sunt de acord cu bătaie ca mediu de învățare. Adica nu-i crapi capul omului si-i bagi abecedarul si aritmetica pe acolo si gata-i,  Done!

  Singura persoana care a inteles nevoia mea de protecție pe atunci a fost bunica. Bunica era o femeie care nu stia prea mult de glumă, așa că auzind dânsa despre repetatele "corecții" pe care le primea nerambursabil nepotul ei in fiecare zi de școala până întracolo încât a trebuit să meargă la doftor, într-o zi mi-a spus: "Mâine de dimineață merg eu cu tine la școală".

  Nu am inteles eu pe loc însemnătatea acelor cuvinte, deoarece in vremea accea profesori aveau un statut special in educație copiilor chiar daca nu erau ai lor, profesori erau egali cu primarul, popa sau poliția și nimenii si nimic nu le putea atrage atenția de la metodele prea putin ortodoxe de educare a odraslelor, repet care nu erau ai lor.

  Așa că ziua următoare bunica a mers la școala, m-a întrebat care e clasa mea si a intrat acolo "val vârtej" a pus mâinile in șold, pentru ca așa stia ea a dat roata cu privirea prin clasă si cum a dat cu ochii de Tovarășa Invatatoate fără măcar sa facă un pas, direct de acolo din ușă a salutat-o prietenos:

  "-Auzi fa, tu esti aia de îl bați pe nepotu' meu? Ascultă incoace la mine daca mai auz' o data că ai dat in el, vin și te iau de ciuful ăla și te târăsc prin toată curtea școli. Ai înțeles? Să nu mă cheme pe mine Leana dacă nu!"

  S-a intors către mine, care rămăsesem gură cască in spatele ei, și mi-a zis: "-Gata mergi linistit la locul tau". Bă sincer nu prea imi venea, Tovarășa rămăsese stană de piatră si toți colegi se uitau la mine cu gura căscatăsi ochii ieșiți din orbite si liniste de infern in care se auzea tipand toti draci nestapaniti de manie ai Tovarasei Invatatoare Ciobanu. In gândul meu nu puteam decăt să mă gândesc: "să vezi bătaie acuma". Treaba e că nu am mai luat bătaie din ziua aia. Si nici dupa ziua aceea. Adica nu așa ca înainte vreau să spun, dar nici acasa nu am mai spus de frica ca nu carecumva sa vina bunica sa facă Karate Kid cu Tovarășa Invatatoare. 

O duzina de Cale albe

   Oricum, faptul ca eu nu am mai luat bătaie nu înseamnă ca nimenii nu a mai luat bătaie. Imi aduc aminte ca aveam o colega, Carmen, care venea la școala noastră dintr-un sat vecin cam la 2 km distanță. La o serbare de sfârșit de an la Caminul Cultural imi aduc aminte de parca ar fi astazi, fiecare copil cu buchetul lui de flori frumos aranjat, singura care lipsea era Carmen. Tovarășa era praf si pulbere si tuna in toate părțile pentru ca nu o găsea pe Carmen si din cauza ei întârziam programul. Într-un final,  sau de fapt cred ca, chiar la finalul programului a ajuns si Carmen sărmana cu 2 Cale albe pe care parcă le adusese târâș. 

   Parcă o și văd, un ghem de copil de clasa a doua cu ditamai ghiozdanul si două cale albe care maturau pământul. In următoarele minute cele două cale albe răvăceau părul șaten al fetei purtate odios de mâna Tovarășei Învățătoare. Calele, si mai ales două sunt "de dus la mort" i-a spus in timp ce i le ruptea pe cap.

   Imi amintesc ca după ce lucrurile s-au calmat, iar invătătoarea a fost luată de pe capul copilului la propriu si la figurat de ceilalți părinți, Carmen cu părul ciufulit și fata plânsă ne-a povestit că a ajuns târziu deoarece a trebui sa meargă singura la oraș sa cumpere florile, mama ei nu avusese timp sa ii ia florii pentru ca plecase la munca dis de dimineata și ii lăsate banii. Si calele la început au fost trei, una dintre ele s-au rupt insă in imbulzeala din autobuz iar un om a sfătuit-o să nu i-o dea doamnei Invatatoate si pe cea ruptă "mai bine o arunci" i-a spus bătrânul "ca să nu o jignești pe Tovarășa".

  Pana la urma treburile au ieșit cum au ieșit iar noi ne-am făcut mari si ne aducem aminte cu plăcere de cele întâmplate in acei anii. Si pe Carmen nu am mai vazut-o de mult, desi am aflat din întâmplate ca a fost maritata sau aproape maritata pentru câțiva anii cu un amic. Tovarășa Ciobanu...nu mai stiu nimic de ea, dar sincer, nici nu-i duc dorul. Bunica se chinuie cu bătrânețea si rade cand ii aduc aminte de cele întâmplate. Încă nu sunt singur daca bunica a glumit sau a vorbit serios atunci cand i-a spus învățătoarei că -i crapa capul. Iar ea rade si mai cu pofta cand o întreb daca chiar a vorbit serios.

   Da, au fost vremuri bune.