Ziua mea pentru totdeauna.

"- Are cancer"

  Astea sunt cuvintele cu care m-am trezit in dimineața aceea in urma cu aproximativ 5 luni. Nu mi s-a părut nimic grav, cancer au mai avut și alți până acum dar niciodată nu se întâmplase la mine in familie. M-am simțit un trist pentru lacrimile ei. Era o femeie buna, întotdeauna a fost si eram sigur ca nu era chiar așa de rău precum spunea ea. "Așa sunt oamenii aștia mai bătrânii, puțin cam catastrofici pentru secolul ăsta" mi-am zis apoi i-am spus bunici să nu-și facă griji, sigur matușa o să fie bine. La urma urmei nimic nu are probabilitatea de 100%, cu atât mai puțin un diagnostic si cu atât mai mult în România.

"-Este o simpla operație, pentru o simplă tumoare" așa i-am repetat de fiecare dată cand venea acasă la noi plăngând si aproape de tot atâtea ori parca se simțea mai bine cand mă auzea, deși ca un doctor trecut prin viața ea știa parcă mai dinainte răspunsul. 

-"Așa să dea Domnul" zicea si pleca. Cu capul plecat parcă într-o continuă rugăciune, se misca încet cu toiagul ei bătrân în timp ce eu o urmăream cu privirea din poartă.

Eram sigur că este o prostie. Mătușa mea nu are cum să aibă cancer. Era dita mai femeia de doar 55 de ani. Cum era să moară așa de azi pe mâine?!

 Astă este ziua mea, iar ieri de dimineața m-a trezit cumnatul. La fel ca in dimineața aceea cuvintele au venit fără introducere, rapid, scurt, rece, inoportun in același timp.

-"A murit!" 

Aproape ca vroiam sa întreb "Cine!" dar m-am auzit spunând doar "Asta este". Atât! Asta este?!

  

Nu sunt inspirat pentru astfel de cazuri. Imi vine să intru în pământ până trece. De cand ea s-a inbolnăvit eu am vizitat-o doar o data. Evit să vorbesc cu vărul meu pentru ca nu stiu; ce să îi spun? "Ce face Țățica?" 

Nu am jelit, dar mi-am adus aminte că de astăzi înainte plăcinta cu nucă o să aibă un gust amar, că înghețata la cornet o să fie o amintire nu la fel de dulce ca până acum, că de fiecare dată cand veneam la voi tu aveai mereu un zâmbet mare de care nu mi-a dat seama până acum când m-am gândit la tine. Și am venit in casa aia de când știu a merge singur pe stradă. In fiecare duminică, atâția anii, apoi din ce in ce mai des si iarăși mai rar....acuma aproape deloc. 

  Că nu a țipat niciodată la noi imi aduc aminte acuma. Și  că mereu când veneam la masă era mâncare destulă. Era si deser, si suc, nu lipsea nimic. Era vin din butoiul lui tataie, erau murături. Cum o să merg acum acasă la voi când tot ce îmi vine în minte este "Ce face Țățica?" 

 Ea a plecat lăsând în urmă un loc pe care nu îl va mai putea ocupa nimeni. A plecat in doar 5 luni așa de repede încât mi se face frică când mă gândesc ce va fi la anul. Lumea moare in fiecare zi pe tot pâmântul, dar până astăzi nu credeam ca cineva poate să dispară așa de repede ca și cum ai spune "Asta este!"

De astăzi înainte ziua mea va fi mereu după ziua ei. De astăzi înainte totul o să fie altfel, pentru că de fiecare data cand cineva o să îmi spuă mie "La mulți ani!" o să se împlinească pe rând, unul, apoi doi, trei și așa mai departea - ani - de când ea nu mai este. Ce rost are atunci să-mi spui "La mulți ani!"? Nu mai bine mă intrebi ce fac acum cât încă mai poți? Nu o să fie ziua mea pentru totdeauna. 

27.07.2013 Gogoneață Dumitra. O să lipsești