In ultimul timp tot ce aud pe aici, in presa sau pe paginile de socializare, sunt chestii de genul "bărbaților le este frica de căsătorit" sau "bărbaţii nu mai știu sa curteze o fata", "bărbaţii fug de compromis" si tot felul de gesturi care deseori mă face sa mă revoltă împotriva omenirii.
Nu mai suport ipocrizia asta în care toți știm totul despre ceilalți, si în toate cele de vină nu suntem niciodată noi. Si nici mama, nici tata, nici societatea asta (feminină de multe ori) în care trăim.
Sunt băiat dar nu pentru asta apar băieți. Consider ca fiecare individ își are povestea lui ascunsă. Fiecare băiat/bărbat din ăsta din poveștile astea, înainte de a deveni ceea ce este, a trecut prin niște mașinații care l-au transformat în "soldatul universal" al secolului XXI. Mult testosteron si prea puţină inima. Dar dacă asta se cere? Dacă asta se caută? Atunci asta o sa le dăm. Si asta-i doar începutul.
Am o mulțime de amici, cunoștințe, prietenii si am observat ca toți am devenit cea ce suntem în urma altor relații care ne-au luat totul în schimb oferindu-ne nimic (constructiv sa zicem).
Știu ca de multe ori pare de necrezut dar tipul ăla așa nesuferit pe care îl vezi tu a avut o inima nu de mult, doar ca a venit o zi în care El i-a împachetat-o iar Ea plecat fără a mai sta pe gînduri măcar o secundă. A luat cu ea inima lui si mult mai mult decât a adus pentru ca i se cuvenea. El i-o oferise.
I-a luat inima, a tăiat-o în bucati si s-a bucurat împărțind-o cu prietenele ei, o farfurie de chipsuri si cîteva mojitos:
"S-a pus acolo în genunchii în fata mea, poate ca a si plâns chiar, nu mai ştiu, tot încercând sa sa mă convingă sa nu plec. Si-a scos inima si a pus-o înaintea mea, mai transparent ca niciodată. L-am făcut sa verse tot, si l-am lăsat cel mai vulnerabil de pe pămînt, acolo, în secunda aia. M-am întors si am plecat încet, încat sa simtă cum mă rup de el. Ştiam de la început ca asta o sa fac dar mi-a plăcut sa-l vad ingenunchiat în fata mea".
Știm prea bine ca toți vor nega declarația de război făcută, atât noi cât si voi. Nu-i nimic adevărat, bă din contra, sigur cineva o sa susțină ca a fost chiar invers, dar mie îmi place sa spun povestea din punctul asta de vedere. Nu neg ca ar exista alte povesti asemănătoare cu a mea, dar susțin veridicitatea acesteia.
"Ea, s-a uitat la el acolo ingenunchiat si poate ca i-a spus chiar ceva, poate i-a spus ca ea "cel mai sfânta sintagma" nu este pentru el, ca ar merita pe altcineva "mai bun" sau chiar nu știu sigur, dar îmi închipui ca a venit cu ceva de genul.
Ea a plecat, nici măcar nu s-a uitat înapoi sa îi vadă ultima tanguire a sufletului, sa îi simtă strigătul lăuntric care fără glas se întâmpla în el. Pentru ultima data poate."
Ai fi vrut sa îți vomiti plămînii de durere, așa de tare te durea, așa de tare te durea strigătul tău nespus în spatele ei. Si încă îți mai răspunzi în cap de fiecare data când întâlneasti pe cineva nou, îi auzi ecoul acolo în urma pașilor ei care tocmai pleacă:
"Hey! Chiar nu ai auzit ce tocmai ți-am spus! Chiar merit asta? Tu chiar m-ai iubit vreodată?"
A plecat si tot ce i-a lăsat a fost un biletel scris în suflet: "Niciodată nu vei fi suficient de bun pentru nimeni orice ai face, pentru ca niciodată nu m-ai iubit asa cum as fi vrut eu. Niciodată nu ai făcut nimic pentru mine, pentru relatia noastra. Niciodată nimeni nu o sa te iubească. Pentru ca ești al meu"
Așa ca acum, de fiecare data când ajungi sa stai în picioare înainte altcuiva, ți se derulează în fata ochilor sfârșitul....tu, ingenichiat în fata pașilor ei pustii. Si cum inima ta a rămas acolo, la ea...nu îți rămâne de făcut un singur lucru...sa fi rece, fără suflet si sa te gândește doar la tine. Ești singurul care merita dragostea ta. Ea...va pleca mâine, tu...vei rămâne veșnic cu tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu